Skip to content

Cronică L.O.S.T. – Remains Of Pain

Iunie 14, 2012

Una dintre trupele etalon ale scenei death metal româneşti, bucureştenii de la L.O.S.T. nu au scos pe piaţă decât 3 materiale discografice, în decursul celor 8 ani trecuţi de când BB Hanneman (voce, chitară), Vlad Buşcă (chitară bas) şi George Angel Tudor (tobe) au părăsit trupa Abigail şi, alături de Dragoş Hălmagi (claviaturi), au pus pe picioare o trupă care şi-a făcut rapid un renume pe scena muzicală „supărată” românească. Dacă, în 2004, cei 4 au lansat un CD promo, intitulat „Ziua Ce Vine”, care mai conţinea, pe lângă piesa self-titled, doar piesa „Last Breath”, anul următor ne-a adus lansarea unui MCD pe care, pe lângă cele 2 piese de pe materialul-pilot, au mai fost incluse şi „Clipa”, „Dreams In Black” şi „No More”.

 

O evoluţie rapidă şi constantă, atât din punct de vedere al complexităţii compoziţiilor, cât şi din cel al plajei diversificate de elemente care alcătuiesc un sound ce tinde să particularizez trupa, ne-a adus, în anul 2010. în faţa unui fapt menit a nu mai surprinde pe nimeni: apariţia primului şi, deocamdată, a singurului full-length din discografia trupei, „Remains Of Pain”. Structurat ciclic, pe 10 capitole, fiecăruia revenindu-i câte o piesă, albumul – prin prisma inginerului de sunet Alen Douches – constituie un melanj, în proporţii evident diferite, între Six Feet Under, Cattle Decapitation şi Kataklysm, cel puţin la nivelul mixajului de studio, dacă nu al compoziţiei. Sub aspectul versificaţiei, titlul este cât se poate de edificator cu privire la direcţia orientativă a tuturor pieselor, dar nicidecum lămuritor.

 

Prima piesă de pe material, intitulată „Becoming A Lie”, este lipsită de un intro atât de cvasi-des utilizat pe majoritatea albumelor care sunt lansate în prezent, fapt care m-a fascinat din chiar primele secunde. Mai mult, solo-ul de chitară nu este unul clasic nici ca şi abordare, nici ca durată, astfel încât, după nici 30 de secunde, răsare un veritabil laitmotiv nu numai al acestei piese, ci al întregului album: ”All alone / In this place / Full of people, / Full of thoughts, / Full of anger. / I’m trying to hide, / But it’s hard / To runaway / And disappear. / I cannot hide, / I cannot answer / To my thoughts.” De fapt, de la chiar prima piesă am remarcat atât simplitatea şi directivitatea versurilor, cât şi claritatea mult peste medie a înregistrărilor pe părţile vocale. Furia tocmai se dezlănţuise, deşi fusese îndelung acumulată! Iar direcţia materialului era deja, întrucâtva, pecetluită.

 

Concluzia: „Nowhere to run, / Nowhere to hide” până la cea de-a doua piesă. „O Viaţă”, căci despre ea este vorba, este singura piesă cu versuri în limba română de pe acest material. După cum am menţionat şi în paragraful anterior, dar ţinând să subliniez acest lucru cu orice ocazie mi se iveşte, ciclicitatea şi coercitivitatea sunt două dintre atributele care separă acest material de puzderia de albume de death metal apărute pe piaţa muzicală românească în ultimii ani! Nici că se putea ivi o alegere mai bună, printre celelalte 8 piese de pe album, decât piesa „O Viaţă”, pentru a continua, mesagistic şi conceptual, ceea ce „Becoming A Lie” a izbândit să o facă!  Spre deosebire de prima piesă, care, parcă, dispersează, pe parcursul ei, sentimentul de ură acumulată în chiar prima strofă, în cazul piesei „O Viaţă”, dimpotrivă, ura se deversează în refrenul piesei, după o prealabilă acumulare, după care, într-o manieră vădită in personam, totul se prezumă a fi venit dinăuntrul nostru: „Dar nu, e fals! / Ce vezi în jur va dispărea cât ai clipi / Nu poţi să iei fără să dai / Nicidecum / Nu poţi trăi fără să arzi / O viaţă ai…” –à „Am greşit crezând că putem amâna / Sentimentul, privirea, viaţa, simţirea, / Îmi pare rău de timpul ce a trecut / Momente departe de noi pierdute in van, iar apoi (…)”. Iar apoi, ciclicitatea îşi continuă cursul ei firesc, pe aceaşi direcţie amintită în chiar propoziţia anterioară. Muzica parcă este cea care face acompaniament versurilor, nu invers, însă simbioza este perfectă!

 

„Victims” este cu certitudine piesa depresivă de pe acest album! Şi şi cea refractară, deasemenea! Ca şi linie melodică, îmi pare usor desprinsă dintr-„O Viaţă”, dar versurile continuă să nuanţeze problematicile omenirii, în concepţia actuală a termenului, devenite, astfel, ca un cumul de inconsecvenţe şi inconştienţe umane grave: „Victims of war / No salvation there / Whose is this war? / Who’s to blame? / Victims of life / That just stands and waits / For a better day / That won’t come” … nu sunt doar simple refulări frustrante, ci conştientizări ale abisului în care se scufundă omenirea, abis potrivit augmentat de repetarea acestor versuri în chiar finalul piesei.

 

Cu „So Fast” începe piesa „Why?”, atât de fast şi cu fast, încât chiar nu necesită nicio fărâmă de secundă de intro (nu că celelalte piese ar avea intro-uri lungite). Un refren care mi-a plăcut cel mai mult, cel puţin între cele ale precedentelor 3 piese, inflexiunile de melodic fiind plasate inspirat. De fapt, această parte, cu tot cu repetarea ei de la finalul piesei, ocupă mai mult de jumătate din cele 3:10 ale piesei. Parcă, totuşi, mi se pare a fi o compoziţie incompletă; nu neapărat că ar mai fi trebuit multe ataşate la ea, dar sfârşitul – într-un ton caracteristic trupei – se termină prea brusc. Poate afirm asta şi datorită liniei melodice care m-a ţinut cel mai aproape, până acum.

 

Albumul – n-o zic nicidecum în nume de rău – nu bravează printr-o diversitate de abordări stilistice, care, să fim serioşi, adesea nu se completează aşa cum ar trebui una pe celelalte. Piesele nu se diferenţiază vizibil sub aspectul liniei melodice urmate, ci tind, mai degrabă, să uniformizeze conceptul şi să-l închege, bucăţică cu bucăţică, fără a omite fracţiuni importante. Piesa „Away” completează excelent albumul – unul pe care nu numai piesele, ci chiar şi ordinea acestora, au fost inspirat alese! – dar, în opinia mea, nu are forţa necesară unei evidenţieri sau alinieri pe un front comun cu „O Viaţă” sau „Becoming A Lie”. Este, totuşi, o piesă mai complexă decât precedentele, prin prisma alternanţei sonore care sunt convins că nu o face tocmai uşor de interpretat pe scenă. Din nou, se remarcă acurateţea fantastică a vocii lui BB Hanneman, care lasă, pur şi simplu, fiecare vers de urmat să curgă de la sine, chiar şi necunoscându-l: „Now is the time / Now is the time of my life / And you are away / And I am away but you are still here / You are still here / It was the time of my life / Now you’re away / And I am away but you are still here.” Cu siguranţă, este una dintre piesele de rezistenţă ale albumului!

 

Trecerea în cea de-a doua jumătate a albumului este marcată prin apariţia în playlist şi pe copertă a piesei care dă titlul albumului. Cu un instrumental extrem de catchy şi de elaborat în primele sale 90 de secunde, piesa-şi schimbă turnura în cea de-a doua sa parte. Tema versurilor devine, pe alocuri, obsedant de repetitivă. Câte-un „I cannot do nothing / To change my past”, sub o altă formă lexicală, se regăseşte în fiecare piesă, dar, parcă, deşi versurile tuturor pieselor îmbrăţişează aceleaşi temeri, mai puţin aducând soluţii, expresivitatea dată de nota personală a versurilor te îndeamnă să te simţi una cu cel despre care ele amintesc.

 

„This Is My Life” deţine recordul de durată al albumului: 04:52, exceptând ultima piesă – un fel de sindrofie comprehensivă a întregului material. Odată începută, piesa îşi continuă linia melodică din instrumentalul iniţial, pe întreaga ei durată. Linia de chitară pare simplistă, dar George face treburi mândre la tobe! Şi zău, nu ne e viaţa cam aşa?: „Now I cry but no more regrets / Away from past and things that I hate / From people wanting more from myself / Away from lies …” Superfluu!

 

Piesa „Rise” surprinde, încă de la primele sale momente, prin apariţia pe părţile de growl a lui Vlad, cel care live are mai multe intervenţii vocale decât pe albume. De la „Away” încoace, este prima piesă pe care chiar îmi place cum B.B. Hanneman îşi face treaba la chitară. Fără reproşuri marginale, dar sunt puţine piesele de pe albume pe care într-adevăr chitara să facă diferenţa, aşa încât, odată ce le întâlneşti, nu-ţi poate fi nicidecum un efort să profiţi la maximum de ele! Nu am căutat lămuri în acest sens, dar cred că este piesa cu cele mai multe şi mai lungi versuri.  Atipicul acestei piese constă în faptul că, ceea ce mie îmi pare a fi refrenul piesei, apare doar la finalul acesteia. Ca atare, deşi compoziţia este solidă, în ton cu albumul, mi se pare că şi această piesă sfârşeşte subit. Mult prea subit!

 

Peultima piesă de pe album, „Closure”, începe cu un instrumental parcă atipic, melodicizat mai mult, faţă de celelalte piese. Din nou, prin repetarea primelor versuri pe parcursul piesei, se creează impresia unei sporiri a importanţei mesajului redat prin acestea: „Talk to me / Look into my eyes / Don’t lie to me / Don’t try to convince me / That you are right / And everyone is wrong / Just look around / And think at what you’ve done”. So easy to be said, so easy to be sad! … Finally o piesă care să aibă un început ş-un sfârsit bine definite, după o serie care îmi păruseră, cumva, decupate … frumos!

 

Cea din urmă piesă de pe album este cu siguranţă cea pe care efectele de clapă se aud cel mai bine. Nu sunt convins că sunt extrem de inspirat alese, dar nicidecum a nu se înţelege că ar apărea ca nuca-n perete … de gustibus!  Piesa asta are de toate: melodicitate si clape la început, efecte pe chitară. Trecând peste chiar titlul piesei – „One Last Time” – care indică fără echivoc un început de sfârsit, finalul cântecului „One Last Time” – asemenea unei cortine la sfârşitul unei piese de teatru – este faded out, pe un superb acompaniament de clapă, asemănător celuia care deshide compoziţia. Este pentru ultima dată când implorarea forţelor malefice se face simţită: „One more time, / God, please help me.” Echilibrul instrumental este mai sesizabil în această piesă decât în cazul altora de pe album. Este o piesă care, cu siguranţă, trezeşte, şi un album care, cu cel puţin aceeaşi siguranţă, nu plictiseşte!

 

Albumul, luat ca întreg, recunosc că mi-a depăşit aşteptările avute iniţial! Am avut ocazia să văd L.O.S.T. live, pentru o primă şi, din păcate, singură dată până acum, în ceea ce a fost primul lor concert în Cluj-Napoca, după 6 ani. Garantez faptul că trupa are o prestaţie ireproşabilă live, cu un sound închegat şi axat, oarecum, pe instrumentaţie. Un album complex, chiar dacă incomplet pe alocuri! Un album edificat cu multiple greutăţi, dar şi cu multă răbdare si rezistenţă. Practic, trupa a stors tot ceea ce a avut mai bun în aceşti 8 ani de existenţă, bucurându-se şi de un inginer de sunet care a ştiut cum şi ce să calibreze!

Nu aş exagera cu nimic, afirmând faptul că este cel mai bun album românesc pe care la-m ascultat în acest an, iar perspectivele sunt grozave!

 

 Autor: Tudor Bolgar

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Costea Dorin permalink
    Iulie 9, 2012 10:41

    Line-up-ul corect este BB Hanneman – guitars/vocals, Vlad Busca – bass/vocals, Dragos Halmagi – keyboards, Costea Dorin „Delfinul” – drums. Ca o precizare, George Angel Tudor (ex Abigail, Dust), canta pe primul album(EP) – Last Breath, si tot cu el s-a conturat o parte din materialul Remains Of Pain, apoi a parasit trupa, in 2006 daca nu ma insel. De asemenea, ultima piesa de pe Remains Of Pain se numeste ” One More Time”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: