Skip to content

Cronica Scorpions in Cluj Napoca

Octombrie 25, 2011

CLUJ ARENA GRANDios OPENING

5 litere sunt suficiente pentru a descrie week-end-ul trecut la Cluj-Napoca: GRAND. De la această caracterizare a pornit totul, în ceea ce s-a constituit un fabulos început pentru ceea ce dorim a fi un promotor în promovarea urbei, a Transilvaniei şi a ţării. A venit momentul în care construcţia în valoare de peste 30 de milioane de euro avea să se arate publicului. Şi nu oricâtui public, ci celor peste 44.000 de spectatori care realmente au umplut până la refuz arena.

Să-i dăm Caesar-ului ce-i al Caesar-ului şi să începem cu motivul pentru care cele 5 trupe invitate ne-au vizitat oraşul: Cluj Arena. Nepăşind pe prea multe mari stadioane, nu mă voi hazarda să fac comparaţii mai mult sau mai puţin belicoase cu acestea, însă, într-adevăr, Cluj Arena se arată a fi un stadion de Secolul XXI. Atât ca design, unul asemănător unui cuib, vopsit într-un joc al nuanţelor de gri, cât şi ca logistică (sau ca ceea va constitui logistica, în momentul în care construcţiile adiacente stadionului vor fi finalizate) sau, mai ales, ca suprafaţă de joc. Atent construit în cele mai mici detalii, permiţând evacuarea arenei în nu mai mult de 5 minute, Cluj Arena este deja o parte integrantă a oraşului. Cu siguranţă, acesta va deveni un necesar dezvoltării economice, culturale şi sociale a Clujului.

Aceasta nu o spun doar eu, ci aproape toţi cei peste 44.000 de colegi de inaugurare. Sunt convins că marea majoritate a acestora a venit pentru concertul veteranilor de la Scorpions, însă sunt convins si asupra faptului că, indiferent ce modalitate de inaugurare a stadionului ar fi fost aleasă, mulţi dintre cei prezenţi Sâmbătă seară ar fi venit. Şi nu ar fi regretat.

Personal, recunosc că imboldul principal al prezenţei mele la concertul de inaugurare nu a fost inaugurarea propriu-zisă a stadionului, ci concertul veteranilor hard-rock de la Scorpions. Îmi permit să afirm că aducerea celora de la Scorpions la inaugurarea arenei a fost cea mai fericită alegere posibilă. În primul rând, datorită faptului că nu sunt multe trupele sau artiştii care ar reuşi să strângă un asemenea public, numeros, dar şi devotat, precum au strâns Scorpionii. În al doilea rând, pentru că Scorpionii formează o trupă care, deşi activează de peste 44 de ani, face spectacole de parcă s-ar afla la prim tinereţe. Nu în cele din urmă, pentru că show-urile lor constituie realmente un best of al trupei.

Ajuns în jurul orei 16:30, cea la care era programat accesul pe stadion, am profitat de întârzierea accesului în arenă pentru a da o tură prin împrejurimile stadionului, până în jurul orei 17:00, când ni s-a permis accesul pe stadion. De îndată ce am urcat scările de acces, am luat drumul standurilor de jetoane şi de răcoritoare şi, mai apoi, mi-am luat în primire locul de pe gazon, întrucât nu mai doream să retrăiesc „eşecul” poziţionării nu tocmai atractive de la precedentul concert cu Scorpions pe care l-am văzut: la Sibiu, în 2008, nu am avut parte de o poziţie prea bună în Piaţa Mare. În plus, recunosc că am avut o curiozitate deosebit de a-l revedea pe maestrul rapsod Grigore Leşe, pentru care port o stimă deosebită, fie şi într-un concert care, de la bun început, îmi era clar că nu-i va face cinste.

Ca atare, la ora 18:00 am ciulit urechile şi am deschis larg atât ochii, cât şi poarta sufletului, întrucât avea să urmeze primul şi, totodată, cel mai atipic (pentru puţini, şi amuzant) moment muzical al serii. Alături de Grigore Lese, pe impresionanta scenă au urcat … percuţioniştii de la Sensor, fractura clujeană a celora de la Sistem. A fost momentul muzical revoluţionar al serii, căci, nu-i aşa, să auzi un rapsod cântând alături de o trupă de percuţionişti, nu ti se întâmplă la orice colt de stradă. În fapt, având alocate 20 de minute, atât Grigore Leşe (alături de Ansamblul „Iza”), cât şi cei de la Sensor, au interpretat câte 2 piese, întregind concertul cu încă o piesă interpretată în comun. Factorul comun, pe lângă piesa interpretată laolaltă, a constat în faptul că DJ AlexUnder a acompaniat la clape si piesele Maestrului. Mare noroc am avut cu toţii că la mijloc au fost doar 20 de minute! Cei doi percuţionişti (Paul şi DJ AlexUnder) şi Mandela (voce, flaut percuţie) au fost cu siguranţă cea mai puţin aşteptată prezenţă a serii!

În jurul orei 18:30, pe scenă au urcat cei de la Semnal M. Vizibil emoţionaţi şi surprinşi de oportunitatea de a cânta în fata unui public aproape la fel de numeros ca cel de la toate concertele lor de până acum, cumulate, Ştefan Boldijar (voce, chitară), Florin Ştefan (chitară bas) şi fraţii Cornel Moldovan (chitară) şi Marcel Moldovan (tobe) au interpretat, surprinzător de bine aş zice, în cele 30 de minute câte au avut la dispoziţie, doar şlagăre care i-au consacrat în perioada anilor 80. Au început balul cu un intro constituit din incipitul piesei Bal La Apahida, iar continuarea a aparţinut pieselor Spune-mi Cine Eşti, Desculţ În Iarbă şi  Roată De Foc, piese extraordinare, care, din păcate, nu erau cunoscute de marea majoritate a publicului. Fane Boldijar a binecuvântat publicul, prin interpretarea ultimei piese, anume La Fereastra Ta, dedicată memoriei celuia care a fost Iuliu Merca.

Puţin după ora 19:15, avea să ne fie dezvăluită o surpriză, constând într-un eveniment muzical neprevăzut. Prezenţa lui Leo Iorga, împreună cu ai săi colegi din grupul Pacifica, a constituit o surpriză pentru toată lumea, întrucât aceasta nu a fost anunţată. Probabil că raţiunea pentru care organizatorii au ales să-i cheme pe pacificatori a constat în faptul că, iniţial, printre trupele chemate s-a numărat şi Compact, dar, cum aceştia nu au putut fi prezenţi la inaugurare, absenţa acestora s-a dorit să fie balansată prin prezenţa la Cluj-Napoca a lui Leo Iorga, fost solist al grupului Compact. Pacifica înseamnă o reuniune de excelenţi muzicieni, experimentaţi, cu experienţe şi idei muzicale similare: Leo Iorga (voce), Teo Boar (chitară), Marian Mihăilescu (chitară bas), Vlady Cnejevici (percuţie) şi Cristi Iorga (fratele lui Leo) (tobe). Pentru Leo Iorga, acesta a fost un concert aparte, întrucât a marcat revenirea lui pe scenă după problemele de sănătate care l-au ţinut departe de văzul lumii în ultimele 7 luni. Şi ce comeback avea să-şi facă! Leo Iorga este un veritabil spirit rock! Şi o voce pe măsură! Şi, cum genul muzical abordat de către cei de la Compact i se potriveşte ca o mănuşă timbrului său vocal, nu mică ne-a fost mirarea în momentul în care am observat faptul că play-list-ul lor a constituit o rememorare a şlagărelor celora de la Compact, lansate în vremurile în care Leo Iorga era show-man-ul acestei trupe. Concertul a debutat cu piesa Trenul Pierdut. Apoi, într-o înlănţuire perfectă, acesta a continuat cu piesa mea preferată de la Compact – Mi-e Tare Dor De Tine. Personal, piesa a 3-a m-a mişcat cel mai mult, dar asta doar la sensul figurat, întrucât, la sensul propriu, nu aveam cum să ratez nicio centimă de secundă din interpretarea piesei Povestiri Din Gară a celora de la Cargo. Puţina lume cunoaşte faptul că, înainte ca Kempes să vină în Cargo, rolul de solist al grupului timişorean i-a revenit, vreme de un an, lui Leo Iorga, motiv pentru care, în playlist-ul Pacifica de Sâmbătă, a fost inclusă şi piesa care dă titlul albumului Povestiri Din Gară. Am simţit o emoţie extraordinară în momentul în care am audiat această piesă, întrucât, deşi am avut ocazia să asist la nenumărate concerte ale celora de la Cargo, niciodată nu am avut şansa de a audia piese marcante, din epoca glorioasă, apusă din păcate, a acestui grup. Apoi, Leo & Co. au revenit la interpretarea pieselor din repertoriul Compact, încheindu-şi prestaţia remarcabilă cu După Ani Şi Ani, Singur Te Caut În Noapte şi Să Te Gândeşti Din Când În Când La Mine.

Ultima trupă românească a serii avea să constituie cea mai controversată prezenţă muzicală a serii. Muzical vorbind, într-adevăr, poate că cei de la Voltaj nu au constituit o alegere inspirată, având în vedere nu neapărat mesajul pieselor lor, cât, în special, targetul căruia trupa i se adresează şi combinaţia de trupe a serii. Însă, lăsând laoparte aceste aspecte, cei de la Voltaj au dovedit, mai presus de orice alt lucru, că ştiu să îşi respecte auditoriul. Este una dintre puţinele trupe din industria muzicală autohtonă care are în spate o adevărată echipă menită a le pregăti show-urile. Un argument solid în consolidarea celor scrise anterior stă în faptul că Andrei, fostul manager al trupei Voltaj, a fost recent cooptat în echipa formaţiei Iris, ceea ce cred că nu este puţin lucru. Apoi, jocul de lumini pe care cei de la Voltaj îl pregătesc pentru concertele lor, cu acel veritabil „candelabru” de reflectoare, în mijlocul căruia este scris, din lumini, numele trupei, este un alt element care stă drept argument în sprijinul afirmaţiilor de mai sus. Poate că Voltaj nu a fost o alegere inspirată, nici din punct de vedere muzical, nici datorită faptului că a fost singura formaţie românească a serii care nu are legături puternice cu Clujul (singura legătură fiind faptul că solistul Călin Goia este clujean), dar, strict referitor la sw-ul acestora, nu sunt multe lucruri de reproşat. Show-ul susţinut de către Călin Goia (voce), Gabriel „Porcus” Constantin (chitară), Valeriu „Prunus” Ionescu (chitară bas), Bobby „Bobiţă” Stoica (percuţie) şi Oliver Sterian (tobe) a durat, spre deosebire de cele precedente, o oră, şi a fost format doar din hit-uri ale formaţiei. Piesa aleasă pentru a deschide concertul a fost Albinutza, piesă care a făcut furori în vara anului 2007. Periplul prin istoria recentă a formaţiei (Voltaj-ul actual a luat viată în anul 1996) a continuat cu piesele Noapte Bună, Povestea Oricui, Ora De Germană (pe timpul cărei piese scena a fost animată de prezenţa „bebeluşelor” Ioana şi Cristina), Patapetine, Vara Trecută (piesă pe durata căreia, la îndemnul lui Călin, publicul a aprins luminile de la telefoane, creând o imagine absolut memorabilă: 44.000 de oameni = 44.000 de telefoane licărinde), Hai Sus (cover al celebrei piese World Up a celora de la Cameo), MSD2, De Mâine, Şi Ce, cea de-a 11-a piesă interpretată de către cei de la Voltaj (ultima) fiind binecunoscuta 20 De Ani. Unii au luat de bine mesajul afişat în public de către cei de la Truda (M*** Voltaj; cei de la Truda au protestat asupra faptului că cei de la Voltaj au fost singurii artişti ai serii fără legături idiomatice cu Clujul, uitând sau neglijând faptul că, aşa cum am amintit adineaori, Călin Goia, solistul trupei Voltaj, este clujean), alţii au apreciat prestaţia lor, alţii pur şi simplu au stat cuminţi, aşteptând punctul culminant al serii. Or fi făcut cei de la Voltaj şi restul trupelor prezente spectacole deosebite, însă apogeul de-abia ce urma să fie atins.

44 de ani rezumaţi în 88 de minute, pentru cei 44.000 de spectatori! Cea mai concisă formulă pentru a putea descrie explozia pe care această formidabilă trupă ce a luat naştere în Hanovra în 1967 a redat-o atât pe scenă, cât şi în sufletul fiecăruia dintre noi! Piesa cu care veteranii hard-rock-ului german au dat bice celui de-al şaselea lor concert în România a fost Sting In The Tail. Dacă publicul abia mai fremăta încă din momentul în care (chitaristul blond) a intrat pe scenă şi a dat tonul concertului cu un succint solo de chitară, când Klaus Meine a pus stăpânire pe microfon, publicul deja era în delir. Piesă cu piesă, acesta s-a dovedit a fi din ce în ce mai captivat şi mai prins în vârtejul pe care nemţii îl impun în concertele lor – un vârtej, aş zice, deloc extravagant, mai deloc modern, ci, mai degrabă, unul clasic, şaptezecist, ridicat la puterea secolului în care ne aflăm. Cam asta şi presupune, de fapt, din punct de vedere scenic, un concert cu Scorpions: un show cum cred că făceau încă de la începuturi, fără efecte scenice sau pirotehnice moderne, dar adus la nivelul anului 2011.

Cea de-a doua piesă a show-ului a fost, totodată, şi ultima din playlist-ul lor inclusă pe cel mai recent material discografic – Sting In The Tail – anume Make It Real. Pe Bad Boys Gone Wild, publicul a început să-şi mai dezmorţească şi vocea, nu numai extremităţile corpului. Dacă până acum publicul s-a comportat adesea precum un animal sălbatic, pe ritmurile piesei The Zoo, am fost domesticiţi, pentru a nu ne ştirbi din energii în vederea următoarelor piese: Coast To Coast, Lovin’ You Sunday Morning sau piesa care pentru mulţi a constituit apogeul concertului – The Best Is Yet To Come. Ştiam cu toţii că Always Somewhere în România există un Cluj-Napoca în care fiecare are câte un loc, aşa că şi cei care au venit să fie Raised On Rock de pe alte meleaguri au putut avea ocazia unei veritabile Holiday, înainte de a se bălăci în mulţime pe ritmurile piesei Tease Me, Please Me, ca o Dynamite pornită din The Kottack Attack (solo tobe, cu un Kottack cocoţat undeva la mare altitudine, veghind, parcă, asupra întregii mulţimi extaziate). Până la genialul Six String Sting, celebrul solo de chitară al lui Matthias, a mai fost loc de un Black Out. În seara zilei de 08 Octombrie, Clujul a avut o seară cam ca şi cea evocată atât de versurile, cât şi de titlul ultimei piese, înainte ca Scorpions să revină pentru un replay de toată frumuseţea: Big City Nights.

Aclamaţi fiind în jur de 5 minute, germanii Klaus Meine (voce, chitară), Rudolf Schenker (chitară ritmică) şi Matthias Jabs (chitară), alături de polonezul Pawel Mąciwoda (chitară bas) şi de americanul James Kottack (tobe) au revenit pentru a interpreta 4 piese de referinţă din istoria trupei. Au început cu Still Loving You, continuând cu Wind Of Change şi cu Rock You Like A Hurricane şi şi-au încheiat prestaţia, cum nu se putea mai bine?, cu When The Smoke Is Going Down – cea de-a 21-a piesă a serii. Deşi i-a aclamat încontinuu la părăsirea scenei, publicul nu a mai rămas decât cu promisiunea unei reveniri cât mai curânde a scorpionilor pe tărâm românesc. Şi, desigur, cu senzaţia unei nopţi de basm! Şi cu amintirea unui concert de pomină! Şi cu speranţa că noul stadion al Clujului va atrage în oraşul transilvan evenimente care să ajute la dezvoltarea urbei! Începutul a fost promiţător!

CATEVA POZE DE LA EVENIMENT VOR FI POSTATE IN CURAND.

Tudor Bolgar

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Octombrie 25, 2011 13:57

    Make it Real e veche de tot. E de pe Animal Magnetism din 1980. Raised On Rock si The Best Is Yet to come sunt de pe Sting in the Tail.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: