Skip to content

Cronică Sam Fest Rock 2011

Septembrie 1, 2011

În perioada 08-09 Iulie 2011, Aeroclubul din Satu Mare a fost gazda celei de-a şaptea ediii a festivalului SamFest Rock. Pornit din iniţiativa unor frumoşi nebuni şi continuat cu curajul unei mâne de oameni iubitori de tot ceea ce înseamnă distors sau trigger, festivalul, ajuns la cea de-a şaptea ediţie (cea de-a doua organizată pe spaţiul aparţinând aeroclubului), a ajuns să fie, în special datorită celor mai recente 3 ediţii, un reper important printre concertele din aria rock-metal care au loc în nord-vestul ţării. O spun şi cu un oarecare regret, întrucât, deşi pe afişele celor 6 ediţii precedente s-au putut regăsi nume binecunoscute pe scena internaţională, cum ar fi Moonspell, Lake Of Tears, Crematory, Rotting Christ, Evergrey sau Agathodaimon, festivalul este destinat, în proporţie covârşitoare, unui public format din locuitori ai judetelor apropiate şi cam atât. Nici ediţia din acest an nu a făcut excepţie de la “regulă”, desi numele prezente pe afiş meritau mai mult interes şi din partea metaliştilor din oraşe aflate la o distanţă ceva mai mare de Satu Mare

 

Ziua 1: Vineri, 08 Iulie 2011

 

Festivalul a debutat, conform orarului prestabilit, la ora 18:00, cu prestaţia localnicilor de la Crimson. Deja o prezenţă constantă pe afişul festivalului, binecunoscuţi fiind de o mare parte a publicului (poate şi datorită faptului că e posibil ca publicul să fi fost format, în mare măsură, din apropiaţi de-ai lor), aceştia aveau să constituie o premieră în ceea ce mă priveşte – de altfel, a fost una dintre cele 5 premiere de pe parcursul întregului festival. Crimson a apărut pe piaţă în anul 2008, la iniţiativa front man-ului Florian Opre. Alături de acesta, Matei Silaghi (chitară), Sebi Silaghi (chitară ritmică, backing vocals), Adi Bologa (chitară bas, backing vocals), Adam Dobie (clape) şi Edd Şandor (tobe) au avut ingrata misiune de a dezmorţi publicul. Pe cei prezenţi în faţa scenei, au reusit să-i trezească din letargie, dar, totuşi, marea majoritate a celora care au răspuns “prezent” la festival au preferat fie să înteţească puţinele locuri ale puţinelor terase, fie să îşi facă apariţia mai târziu. În cele 45 de minute acordate, Crimson au încântat publicul atât cu piese proprii, majoritatea incluse pe EP-ul A Better Day (2008), cum ar fi Red Dress (Never Give Up), Depend On You, Lumea Ta, A Better Day, Şi Dacă, Wake Up, dar şi cu 2 cover-uri după binecunoscuta trupă britanică Whitesnake, pe care o parte din public şi dintre membri trupei avuseseră ocazia să îi vadă, la Bucureşti, cu doar 5 zile înainte: Here I Go Again şi Is This Love.

 

Pentru cea de-a doua trupă a serii, careienii de la Deity, publicul parcă se restrânsese şi mai mult. M-a surprins, oarecum, acest fapt, întrucât pe scenă aveau să performeze şi câtiva dintre membri trupei Psycho Symphony – în opinia multora, cea mai bună trupă de progressive-death din România. Prin urmare, deşi mi s-au părut a fi superiori celora de la Crimson, atât sub aspectul coeziunii grupului, cât şi sub cel al tehnicităţii individuale sau, pur şi simplu, sub cel al preferinţelor muzicale personale, Istvan Vida (voce), Gabor Toth (chitară), Attila Mogyoros (chitară), Robert Gindele (chitară bas) şi Zoltan Gindele (tobe) nu au reuşit să adune şi să anime publicul precum au făcut-o predecesorii de pe scenă. Au încercat să facă acest lucru, combinând, în playlist-ul ales, cuprinzând 7 piese, creaţii proprii cu câteva cover-uri, cum ar fi Narcosynthesis (Nevermore cover), This Love (Pantera cover), Orgasmatron (Motorhead) sau un alt cover după Disturbed.

 

Prima trupă non-sătmăreană a serii de Vineri avea să fie cea formată din Cornel Cornea (Commandante) (voce, chitară bas), Sergiu Stan (Sergo) (chitară, backing vocals), Eugen Tăbăcaru (Jenci) (tobe) şi Andrei Aron (chitară), anume hardcore-iştii clujeni de la Guerrillas. Prezenţi în premieră la SamFest, aceştia au reuşit să mai adune public în faţa scenei, dar nu şi să-l anime. Având tot 45 de minute alocate, Guerrillas au încântat publicul cu 6 piese cuprinse pe cele două materiale discografice editate până în prezent – demo-ul First Strike, din 2004, şi full-length-ul Guerrilla Spirit, din 2008 – dintre care aş aminti piesa self-titled a full-length-ului, Together Forever Stronger, precum şi piesa cu care debutează orice concert Guerrillas: Start The Fight.

 

La ora 21:00, pe scenă au apărut senienii de la Legion – o altă trupă legendară pe scena hardcore românească, chiar mai vârstnică decât Guerrillas. Cu un trecut tumultos, atât din punctul de vedere al schimbărilor de componenţa, cât şi din cel al vremurilor peste care au trecut, Legion înseamnă, la ora actuală, Rudolf “Rudi” Stauder (voce), Otto Ullman (chitară), Csaba Szöllösi (chitară bas) şi Edy Sándor (tobe). Discografia moroşenilor este una bogată precum anii din spinare [Lista Neagră (demo, 1995), Rezistă (demo, 1996), Legion 3 (demo, 1997), Legion Live (album live, 1997), Marfă (full-length, 1999), Black Undergorund (full length, 2009), Legion 15 (split CD, 2010)], iar playlist-ul lor a cuprins piese de pe majoritatea materialelor sus-amintite: Nemesis, Never Give Up, Marfă, Black Undergorund, Haos, Why, Descent. Ultima piesă, în mod constant constă în prelucrarea în stil hardcore a piesei de sorginte populară După Pui De Moroşan. Publicul a început să se mai adune pe parcursul concertului lor, comparând cu audienţa maximă atinsă de festival – nu mai mult de 5-600 de spectatori.

 

Trooper este una dintre cele mai active prezenţe de pe piata muzicală românească. Şi nu este cazul să ne limităm, când facem o astfel de afirmaţie, la trupele adepte ale diferitelor subgenuri derivate din stilul muzical metal, pentru că Trooper este o trupă care să spargă bariere. Au reuşit să facă acest lucru prin forţe proprii, pentru că nu este puţin lucru pentru o trupă românească să fii chemat să deschizi concerte pentru trupe de calibru internaţţional, cum ar fi Deep Purple, Scorpions, Alice Cooper sau, de dată mai recentă, Judas Priest şi Whitesnake. Este o trupă care merită să încerce să spargă bariere şi în afara ţării, întrucât, până în acest moment, Trooper nu a încercat piaţa externă. Aflaţi în plin proces creaţional pentru cel de-al 6-lea material full-length al trupei, intitulat Voodoo, care urmează să fie lansat în toamna acestui an, cei de la Trooper au făcut o pauză si au poposit la SamFest Rock 2011, unde a devenit deja o traditie ca târgovistenii să fie invitaţi. Cu un playlist mult mai subţiat faţă de un concert propriu, constând în 7 piese [Vânt Călător, Old School Baby, Here I Go Again (Whitesnake cover), A Touch Of Evil (Judas Priest), Amintiri, Tari Ca Munţii şi Strigăt], Alin “Coiotu’” Dincă (voce), Aurelian “Balaurul” Dincă (chitară), Laurenţiu Popa (chitară), Ionuţ “Oscar” Rădulescu (chitară bas) şi Ionuţ “John” Covalciuc (tobe) au făcut uitat drumul istovitor din Sudul sălbatic până în Nord Vest-ul îndepărtat şi au oferit celor aproximativ 500 de fani prezenţi un antrenament mai mult decât potrivit pentru concertul-vedetă al serii.

 

Germanii de la Bonfire aveau să ne viziteze ţara pentru a doua oară, după ce în urmă cu 2 ani au încântat publicul prezent la concertul lor de la Gilău, din apropiere de Cluj-Napoca. Cu o istorie de peste 38 de ani în spate, Bonfire pot fi consideraţi, pe bună dreptate, adevărate legende vii ale hard rock-ului, iar o deloc întâmplătoare comparaţie cu mult mai celebri lor conaţionali şi cotemporali de la Scorpions nu este una într-atât de depăşită precum ar părea în aparenţă. Anii au curs (din) greu pentru cei care iniţial s-au numit Cacumen, dar Claus Lessmann, vocalistul şi chitaristul – ritmică, acustică şi bas – a rămas, vreme de 38 de ani, sufletul acestui grup. Alături de el, pe scenă, la Satu Mare, s-au mai aflat Hans Ziller (chitară ritmică, chitară acustică, talkbox, sitar, backing vocals), Chris Limburg (chitară), Uwe Köhler (chitară bas, backing vocals) şi Dominik Hulshorst (tobe). Prestaia germanilor a fost apreciată îndeosebi de către cei care s-au desăvârşit odată cu trupa, deşi veteranii ar fi în stare oricând să dea lecţii de tehnică, compoziţie şi coerenţă oricăror trupe mai tinere. Dacă trupele româneşti au avut la dispoziţie aproximativ 45 de minute pentru a încânta publicul, nemţii au profitat din plin de cele 90 de minute puse la dispozitie de către organizatori si au interpretat piese de pe aproape toate cele 16 albume de studio semnate, mai întâi, Cacumen, iar apoi, Bonfire. Ca o notă personală, consider prestaţia nemţilor ca fiind cea mai reuşită dintre cele 4 ale trupelor străine prezente pe afişul festivalului. Deşi nici eu nu mă aşteptam la începutul festivalului să afirm acest lucru la finalul lui, concertele cele mai reuşite de pe durata ambelor zile de festival mi s-au părut, în asentiment fiind cu majoritatea publicului, două dintre prestaţiile celor 10 formaţii româneşti prezente la ediţia a 7-a a SamFestului. Despre aceste două concerte vă voi relata, însă, în rândurile de mai jos, întrucât ambele concerte urmau să aibă loc Sâmbătă.

 

În cele din urmă, concertul de închidere a primei seri avea să debuteze undeva dupa ora 01:30. Suedezii de la Netherbird erau o necunoscută absolută printre cei prezenti la acest festival, atât datorită faptului că ne-au vizitat, cu această ocazie, pentru prima oară ţara, cât şi datorită faptului că numele trupei nu este unul răsunător pe plan internaţional. Însă aceste două lucruri nu au ştirbit cu nimic din meritele suedezilor, care au oferit un concert de zile mari, în special apreciat de către adepţii black-metal-ului. A fost o surpriză şi pentru mine să văd şi o trupă de black metal prezentă pe afişul SamFest-ului. Este cea de-a 4-a ediţie a festivalului la care particip, astfel încât consider că părerea mea este de la sine înţeles bine argumentată. Johan Nephente (voce), Pontus Andersson (chitară), Alexandra Trzoska (chitară), Tobias Gustaffson (chitară bas) şi Erik Rojås (tobe) s-au simţit excelent la Satu Mare (nu numai la festival!), Netherbird fiind singura trupă (exceptându-le pe cele locale, desigur) care a rămas la festival pe întreaga durată a acestuia, făcându-şi nenumăraţi prieteni şi nenumărate poze şi consumând de aşa măsură încât să nu uităm în nicio clipă de unde provin. Asadar, Netherbirds-ii s-au simţit la fel de bine atât în afara scenei, cât şi pe ea, unde au interpretat piese cum ar fi: A Shadow In The Garden Of Darkness, Strindbergian Fire, Forever Mournful, Looming Majesty, White Noise Sky Is Overdrive, The Weight Of Vapour, Adrift On The Sea Of Misery, The Beauty Of Bones, Love Under Will (Ordo Rosarius Equilibrio cover) şi The Blackest Breed, pe durata celor aproximativ 90 de minute avute la dispoziţie. Un playlist bine structurat, care a slalomat printre cele 7 materiale discografice şi printre preferinţele tuturor celor prezenţi. Spre finalul concertului, ceasul bătuse vestind ora 3 a dimineţii, dar publicul, slab numeric pe întreaga durată a festivalului, a ales să rămână în faţa scenei şi nu la te-mai-miri-ce terasă odioasă, cu bere ieftină şi gust pe măsură.

 

Ziua a 2-a: Sâmbătă, 09 Iulie 2011

 

Ziua de Sâmbătă a rămas în amintirea multora dintre cei prezenţi, în primul rand, datorită arşiţei dogoritoare care a pus stăpânire pe Sătmar. Condiţiile atmosferice nu au fost deloc prietenoase, astfel încât soarele a jucat, de data aceasta, rolul cocoşului desteptător. Încă de la primele ore ale dimineţii, până după orele 20:00, am consemnat una dintre cele mai dogoritoare zile ale vieţii noastre, iar posibilităţile alternative extrem de reduse pe care festivalul le oferă nu ne-au făcut decât să … îi îmbogăţim pe comercianţii locului.

 

Prima trupă a serii de Sâmbătă a fost o trupă băimăreană care, în urmă cu 3-4 ani, a făcut furori cu piesa Sabia Lui Zorro, piesă care a devenit un adevărat hit estival, în perioada în care Unguru’ Bulan băimărean a făcut furori. Revenind însă la ceea ce componenţii trupei Ultimu’ Nivel au arătat pe scena sătmăreană, nu mă voi rezuma la faptul că abordează un stil muzical care nu îmi este apropiat. În fapt, judecând după prezenţa publicului, doar tinerii de vârsta liceului au dovedit că apreciază punk-ul lor destul de sărăcit în a arăta valenţe inovative. Ca atare, sincer, după primele 3-4 piese, deja pot să spun că aşteptam ca următoarea trupă să-si facă prezenta pe scenă … asta şi datorită faptului că piesele lor se aseamănă suficient de mult între ele, încât să te facă să crezi că cei care se ocupă de compunerea pieselor duc o lipsă destul de crasă de inspiraţie. În fapt, cei din public care s-au dovedit a fi energici pe parcursul celor aproximativ 60 de minute de care au dispus băimărenii, s-au dovedit a nu fi mari fani ai trupelor care aveau să urmeze, drept pentru care (bine-au şi făcut!) pentru trupele care aveau să urmeze, nu s-au sinchisit să mai rămână în faţa scenei. Szilard Szekely (voce, chitara), Ionuţ Sabou (chitară bas) şi Cristian Mateşan (tobe) au surprins publicul cu interpretarea, în premieră, a următorului extras de pe single, Alexandra, dar şi cu piesele: Şoapte, Fata Care Linge Ingheţata, Umbra Mea Topită Ca Un Scai, Sunt Adevărat, Mineru’, Sabia Lui Zorro, Jean Alcoolistu’, Aş Vrea Să Ştiu, Catatonic şi Frică De Moarte.

 

Ei bine, de ce contrast urma să avem parte între primele două trupe ale zilei de Sâmbătă! Dacă, aşşa cum menţionam în rândurile de mai sus, alminteri mi-aş dori ca acesta să rămână singurul meu contact cu trupa Ultimu’ Nivel, cea de-a doua trupă a zilei avea să constituie unul dintre cele mai reuşite două concerte ale festivalului. Pentru adepţii sonoritătilor extreme, nu cred că mai este niciun secret faptul că cvartetul clujean Malpraxis reprezintă o adevărată revelaţie a ultimilor doi ani! Un public destul de numeros şi de energic a apreciat modul în care Cristi Aionese (voce), Vali Nantu (chitară), Ionut Burcuşel (chitară bas) şi Florin Gheorghiţă (tobe) progresează de la concert la concert. Dacă, la începuturile formaţiei, influenţele vocalului si ale tobarului păreau să cârmuiască traseologia trupei, odată cu maturizarea grupului, Malpraxis a început să sune din ce în ce mai bine, pentru că, deşi o încadrare către brutal death-metal nu ar fi deloc întâmplătoare, totuşi, ceea ce arată Malpraxis nu se rezumă la atât! Trupa asta sună zid! Atât live, căt şi pe recent lansatul EP Forensickness – primul material discografic al trupei! La Satu Mare, cu toţii, public şi trupeţi, au fost parcă mai energici şi mai bine primiţi ca oricând. Pentru că aşa au şi fost: mai energici şi, poate, şi mai bine primiţi ca oricând! La Satu Mare, Malpraxis au profitat la maxim de cele aproximativ 45 de minute pe care organizatorii li le-au pus la dispoziţie şi au interpretat atât piese incluse pe EP-ul sus-amintit, cum ar fi Black Dahlia, Necrophagist sau Sickness Unleashed, dar şi alte piese care urmează să fie incluse pe un prim full-length al trupei, cum ar fi Babykiller (Devourment cover), Hell’s Disciple, Born To Be Killed sau Curse For Decay. Malpraxis şi-au încheiat demenţial demenţiala prestaţie, cu reinterpretarea piesei pe care ei o consideră că îi reprezintă cel mai bine – Necrophagist.

 

Pe bună dreptate, a fost o adevărată zi a contrastelor. Nu prestaţia clujenilor de la Krepuskul a fost elementul care a contrastat cu prestatia celora de la Malpraxis, ci numărul celora care au apreciat death-metal-ul experimental pe care Krepuskul îl prestează de la origini până în prezent. Prestaţia lor nu a fost una rea, deşi sonorizarea nu le-a fost prietenă, însă Krepuskul s-au “bucurat” de cel mai slab numeric public între toate trupele prezente la festival, deşi, în timpul prestaţiei celora de la Guerrillas din prima zi, norii şi-au cam făcut de cap. Krepuskul este, în orice caz, o trupă care merită mai multă atenţie, pentru că metalul experimental, indiferent de influenţele care-l particularizează de la caz la caz, nu este un gen preferat de multe trupe de la noi din ţară. Andu Ancheş (voce, chitară bas), Victor Tănase (voce, chitară) şi Alex Tarocco (tobe) au încercat să adune publicul prin diferite metode, dar nu s-au strâns mai mult de 20-30 de omuleţi – cei care au dorit să asculte piese cum ar fi Game Over, Cântăreţi Bolnavi sau Hamsters.

 

Ziua contrastelor? Nimic mai adevărat! Ei bine, se poate spune că, din punctul de vedere al prezenţei publicului şi a adrenalinei acestuia, deopotrivă, Materpiece a fost cu adevărat master-band-ul festivalului. Tribute band-ul neaoş după Metallica a strâns, la o primă vedere, chiar mai multă lume decât headliner-ii festivalului! Bineînţeles, să nu mai vorbim de faptul că mai toţi cei prezenţi le-au fredonat, vers cu vers, piesele! De fapt, piesele celora de la Metallica, pentru că trupa Masterpiece aduce un deosebit tribut uneia dintre cele mai apreciate şi mai influente trupe din istoria metalului. Nimeni nu a simţit cum au trecut 45 de minute! Pentru că, atunci când, într-un timp atât de scurt, îţi este dat să vezi o mână de excelenţi muzicieni [Andy Ghost (voce), Szabi Vincze (chitara, backing vocals), Dorin Panduru (chitară, backing vocals), Liviu Fodor (chitară bas) şi Adrian Mărcuş (tobe)], cu toţii implicaţi în multiple, variate şi cunoscute proiecte muzicale, interpretând piese de rezistenţă, cum ar fi Enter Sandman, Creeping Death, Whiskey In The Jar, Harvester Of Sorrow, One sau Master Of Puppets, nu ai cum să nu simţi, mai întâi, pulsul, iar, pe parcurs, totul din tine, luând-o razna! În faţa scenei, nu era nici măcar loc pentru respirat! Dar cine se mai găndea oare la aşa ceva? Masterpiece este un grup menit a-ţi tăia respiraţia! Cine se mai gândea la altceva decât la ceea ce se petrecea pe scenă? Până şi comercianţii, fiind mai puţin solicitaţi decât oricând pe perioada festivalului, au venit în faţa scenei, să vadă ceea ce orice metalist roman ar trebui să vadă: super-show-ul marca Masterpiece!

GRIMEGOD

Despre prima trupă străină a serii, prefer să nu comentez prea mult. Atitudinea lor a lăsat mult de dorit şi a deranjat orice vorbitor de o altă limbă decât maghiara, prezent la faţa locului. Nu faptul că, cu o singură exceptie, sârbo-maghiarii din Subotica, de la Nevergreen, au ales să interpreteze piese în limba maghiară, a deranjat. Este un lucru firesc ca orice trupă să îşi aleagă limba în care doreşte să se exprime. Însă, de aici şi până la a comunica cu publicul exclusiv în limba maghiară este cale lungă. Personal, m-am simţit călcat în picioare, ştirbit fără noimă, ca şi cum suveranitatea statului meu a fost cel mai grav cu putinţă încălcată, pentru că niciun non-vorbitor de maghiară nu a putut înţelege nimic din mesajul lor. Nu doresc să imixtionez astfel de polemici într-o cronică de concert, pentru că nu şi-ar avea locul nicăieri, cu atât mai mult aici, dar prezenţa lor la Satu Mare, oraş preponderant vorbitor de limbă maghiară, nu mi se pare deloc întâmplătoare. Un mare minus îl acord, de această dată, organizatorilor, care cred că au luat puţin în derâdere acest aspect. Ca atare, am luat decizia ca, după primele două piese, să mă retrag, motiv pentru care nu voi publica detalii despre concertul celora de la Nevergreen. Şi nici nu o voi face, oridecâte ori voi mai avea ocazia să îi văd, atât timp cât nu îşi vor schimba atitudinea faţă de publicul nevorbitor de limbă maghiară.

 

Trupa-vedetă a serii şi a festivalului, suedezii de la Pain, şi-a făcut apariţia pe scena festivalului undeva în jurul orei 01:30. Şi s-a lăsat destul de mult timp aşteptată (nu mă refer la faptul că acum doi ani ne-au mai vizitat ţara, printr-un extraordinar concert, prilejuit de ediţia a 5-a a festivalului ArtMania), change over-ul durând peste 45 de minute. Dar totul a meritat! Raportat la celelalte spectacole de la această ediţie, show-ul celora de la Pain a meritat cu prisosinţă catalogarea de show-vedetă! Peter Tägtgren (voce, chitară) (frontman-ul Hypocrisy), Michael Bohlin (chitară), Johan Husgavfel (chitară bas) şi David Wallin (tobe) au oferit un show deosebit, în ciuda oboselii acumulate prin parcurgerea distanţei dintre Budapesta şi Satu Mare cu microbusul. Personal, mi-aş fi dorit mult mai mult sa-l văd pe Peter în variantă Hypocrisy, dar nici industrialul care i-au făcut celebri în ultimii 15 ani pe suedezii de la Pain nu m-a făcut să regret că am ajuns şşi la această editie a SamFest-ului. Încă de la începutul concertului, pe acordurile piesei Let Me Out, Peter a remarcat faptul că, probabil, temperatura ridicată din termometre ar fi factorul care a determinat publicul să se manifeste atât de activ pe parcursul concertului lor. Însă, în momentul în care ţi se oferă spre audiţie şi vizualizare piese cum ar fi Psalms Of Extinction, Dirty Woman, It’s Only Them, Nailed To The Ground, Same Old Song, Supersonic Bitch, End Of The Line, Suicide Machine, Great Pretender, I’m Going In, Monkey Business, You Only Live Twice (piesă care dă titlul celui mai recent full-lemgth, datat 2011) sau binecunoscuta Shut Your Mouth (la bis), mai degrabă ţi-ar fi dificil să rămâi cantonat într-o poziţie confortantă, decât să dai frâu liber tuturor energiilor acumulate. Deşi am impresia că majoritatea publicului a venit pentru a-l (re)vedea pe Peter şi nu pentru a asista la concertul Pain, publicul a fost de nota 11 la concertul suedezilor, astfel încât, parcă, nimeni nu a simtit cum cele 90 de minute alocate lor s-au scurs. Târziu în noapte, undeva după ora 03:00, suedezii au părăsit definitiv scena, iar, după câteva minute de relaxare, au oferit publicului, într-un cadru organizat, deosebita şansă de a face poze, a lua autografe, a schimba câteva vorbe sau de a-l întreba pe frontman când vom avea şi noi, românii, ocazia de a-l vedea şi alături de trupa care l-a consacrat.

 

Astfel, a 7-a ediţie a SamFest Rock-ului a ajuns la final. Dacă anul trecut ploaia a fost un impediment serios în special pentru cei care au campat, de data aceasta soarele a fost cel care şi-a făcut de cap. În rest, nu aş remarca diferenţe semnificative faţă de ediţia precedentă. Ar fi, totuşi, de remarcat, eforturile organizatorilor de a oferi câteva alternative de petrecere a timpului liber pe parcursul zilei (competiţia de fotbal – Vineri; parada moto – Sâmbătă), însă acestea nu au prea reuşit să atragă publicul. În orice caz, merită apreciat faptul că Satu Mare s-a pozitionat pe o hartă a festivalurilor devenite deja tradiţie în România, hartă pe care nu se regăsesc oraşe cu mult mai dezvoltate şi cu posibilităţi incomparabile cu ceea ce oferă Sătmar-ul.

 

Să ne vedem cu bine la editia a 8-a!

 

Tudor Bolgar

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. alex permalink
    Septembrie 2, 2011 15:34

    Despre Grimegod? nimik nimik 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: