Skip to content

Rock (in) The City

August 10, 2011

În perioada 01-03 Iulie 2011, Piaţa Constituţiei a găzduit un eveniment aşteptat de către iubitorii muzicii rock. Festivalul Rock The City, ajuns la cea de-a doua ediţie, a programat, pentru respectivul week-end, concerte ale unor trupe renumite, cum ar fi THE PRODIGY, MIKE AND THE MECHANICS, WHITESNAKE sau JUDAS PRIEST.

Un drum de peste 10 ore, pe calea ferată, între Cluj-Napoca şi Bucureşti, nu poate fi prea reconfortant, aşa încât am luat decizia de a pleca cu o zi mai devreme, pentru a putea fi în formă maximă pe durata festivalului. În acest fel, am avut parte şi de o repriză sănătoasă de plimbare, Joi, prin Bucureştii nemaivăzuţi de pe data de 16 Mai 2010, de la concertul AC/DC.

Ziua 1 – Vineri, 01 Iulie 2011

Revenind la evenimentul despre care relatez aici, ziua de Vineri avea să programeze doar 3 concerte – puţin, pentru un festival care se dorea a fi principalul punct de atracţie al verii pe harta evenimentelor rock-metal. Prima trupă a serii (a zilei, de fapt), a fost cea care, probabil, a fost cel mai nefericit live act pe care l-am văzut vreodată în viaţa mea. Mă voi mărgini la a spune că sper ca acesta să fi fost singurul meu contact cu trupa Ultra TT, întrucât lipsa lor de creativitate şi de identitate muzicală nu a făcut altceva decât să irite vizibil public prezent. La finalul concertului, i-am întrebat pe mai mulţi dintre cei prezenţi cu ce impresii au rămas de la acest concert, iar, in corpore, mi s-a răspuns că trupa aceasta nu are absolut nimic de-a face cu muzica. Instrumentalul lor techno-synthpop nu face altceva decât să deranjeze auzul, iar look-ul solistului – să deranjeze văzul. Ultra TT, luaţi ca întreg, deranjează toate simţurile, chiar si pe cel de-al 7-lea. O alegere extrem de neinspirată din partea organizatorilor! O trupă de umplutură nu poate aduce un plus unui festival din niciun punct de vedere.

În jurul orei 19:45, pe cocheta scenă din Piaţa Constituţiei, au descins nord-irlandezii de la Therapy?. O alegere extrem de inspirată, de data aceasta. Descinderea lor pe scenă a dat, practic, startul festivalului, deşi publicul avea să rămână incredibil de redus numeric. De fapt, pe întreaga durată a primelor două zile de festival, publicul a fost extrem de redus, la concerte neluând parte mai mult de 5000 de spectatori, în apogeul fiecărei zile în parte. Desigur, o explicaţie plauzibilă a lipsei de afluenţă ar putea fi aceea că cele două festivaluri desfăşurate în paralel în Bucureşti au „păpat” fiecare din publicul celuilalt, însă nu cred că ar fi fost prea multe persoane puse în situaţia de a opta pentru unul dintre cele două evenimente.

Concertul nord-irlandezilor a debutat în forţă, cu piesa „Screamanger”. Aflaţi pentru a 3-a oară pe pământ românesc, după concertele susţinute în 2007 în clubul Fire din Bucureşti şi în 2010, pe scena festivalului Peninsula din Târgu Mureş, Andy Caims (voce, chitară), Michael McKeegan (chitară bas) şi Neil Cooper (drums) încep să prindă gustul publicului din România, dovadă în acest sens stând şi interacţiunea foarte bună pe relaţia trupă-public. Cu un setlist cuantificabil în aproximativ 1 ora de rock alternativ pur, parcurgând un itinerar select printre cele nu mai puţin de 15 albume de studio editate, concertul Therapy? a fost o reuşită, poate şi datorită faptului că  a urmat unei catastrofe muzicale. Din setlist, bineînţeles că nu puteau lipsi smash-hit-urile „Nowhere” şi „Diane”, excelent legate într-un singur act muzical, dar şi alte piese, cum ar fi „Die Like A Motherfucker”, „Potato Junkie”, „Accelerator”, „Meat Abstract”, „Stories”, „Die Laughing”, „Rust”, „Living In The Shadow Of A Terrible Thing”, „Innocent X”, „Neck Freak”, „Isolation”, „Stop It, You’re Killing Me” sau „Nausea”.

 Deşi pauza dintre nord-irlandezi şi headliner-ul serii de Vineri a fost de 45 de minute, suficientă pentru a te putea scoate fără prea mari eforturi din priză, aceasta nici că a mai contat, întrucât ceea ce avea să se petreacă, vreme de 90 de minute, pe scena din Piaţa Constituţiei avea să constituie explozia de lumină, de energie şi de electro-beat a întregului festival. Când rosteşti numele The Prodigy, nici nu ţi-ar putea veni în minte decât lucruri de o asemenea factură. Cu un decor scenic nu extrem de încărcat, dar foarte echilibrat şi bine gândit, cei de la The Prodigy au reuşit să electrizeze publicul român chiar şi la a 6-a lor venire în tară, după concertele susţinute în Bucureşti (1995, 1997, 2007), Târgu Mureş (2009) şi Sibiu (revelion 2009). Concertul The Prodigy, a debutat în forţă, cu piesa „World’s On Fire”. Sarabanda de efecte speciale, lumini şi sunete desprinse de pe alte planete parcă, însoţite, toate, de o atmosferă dansantă cum numai la un concert în maniera The Prodigy ai putea întâlni, a continuat şi pe parcursul piesei „Omen” – primul hit din set-list-ul britanicilor. Memorabilă a rămas replica lui Maxim, „the right festival is fucking here tonight”, căreia nimeni nu i-a dat sens pe moment, dar pe care cu toţii am înţeles-o când am ajuns înapoi acasă şi am recuperat fluxul de ştiri din cele 3 zile de festival. În continuare, Keith Flint (voce), Liam Howlett (sintetizatoare), Maxim (voce), Rob Holliday (chitară, chitară bas) şi Leo Crabtree (tobe) au răvăşit şi sleit de energii publicul. „Poison”, „Breathe”, „Thunder” sau „Warrior’s Dance” au constituit tot atâtea motive de frenezie absolută în rândul publicului. Nu mai contau coatele, capetele sau picioarele pe care le primeai până şi în cele mai sensibile părţi ale corpului! Pe „Firestarter”, dictatura The Prodigy în România a fost instaurată complet! „Run To The Wolves”, „Voodoo People”, „Invaders Must Die” şi „Smack My Bitch Up” au fost realmente mostre de spectacol de lumini, de dans, de euforie, atât pe scenă, cât şi în faţa ei, Keith şi Flint fiind într-o zi de graţie! Obosiţi şi ei după o zi în care s-au cam plimbat nedorit de mult prin Bucureşti şi în care, mai apoi, au dat tot ce e mai bun din ei, cei 5 magnifici au găsit, totuşi, forţa şi cadenţa unei spectaculoase reveniri pe scenă, delectând publicul cu încă 3 piese. „Take Me To The Hospital”, devenit un adevărat moto al trupei, sau „Their Law”, au antrenat publicul pentru senzaţionala „Out Of Space”, piesă la refrenul căreia Liam a coborât în faţa scenei şi a cântat la doar câţiva centimetri de cei care au avut norocul de a se afla în primele rânduri. Din păcate, aceasta avea să fie ultima piesă a serii de Vineri, dar răsfăţaţii români ai celora de la The Prodigy nu trebuie să dezarmeze, întrucât Liam a promis solemn „we will be back for the seventh time!”. Înainte de ora 23:00, cei de la The Prodigy au părăsit scena.

Ziua a 2-a – Sâmbătă, 02 Iulie

Ziua de Sâmbătă a debutat cu o oră mai devreme faţă de cea de Vineri, atât în ceea ce priveşte accesul spectatorilor, cât şi în ceea ce priveşte debutul concertelor. Prima trupă a zilei a fost Voodoo, o formaţie cunoscută mai mult datorită faptului că toboşarul Cristi este băiatul lui Nelu Dumitrescu (toboşarul Iris) Personal, m-au lăsat mai rece decât berea Ursus – singura gamă prezentă la festival. Nu aş zice că Fabian Sasu (voce), Cosmin Lupu (voce, chitară), Dan Matei Mateescu (chitară bas) sau Cristi Dumitrescu (tobe) nu s-au străduit sau că nu au potenţial individual, însă părerea mea e că este loc de mult mai bine la capitolul coerenţă a grupului, atât sub aspectul ideilor componistice, cât şi sub cel al sincronizării. Au încercat imposibilul, anume să aducă publicul în faţa scenei şi să-l anime, dar nu este neapărat vina lor că nu au reuşit să atragă un număr de fani pe cât şi-ar fi dorit. Pe cei care i-au văzut, însă, i-au încântat atât cu compoziţii proprii, cum ar fi „Stand Alone”, „Breakout” sau „Everybody”, cât şi cu câteva cover-uri, cum ar fi „Freaky Like Me„ (Madcon) sau „Another Day In Paradise” (Phil Collins) (dacă tot au fost aleşi să cânte în aceeaşi zi cu Mike & The Mechanics, au ales, probabil deloc întâmplător, să interpreteze o piesă celebră din discografia Phil Collins, fost coleg cu Mike Rutherford în celebra trupă Genesis). Aş concluziona prin faptul că aş dori să-i revăd pe cei de la Voodoo undeva peste 1-2 ani, timp în care am încredere că-şi vor repara micile scăpări enumerate mai sus.

Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket
Photobucket

Cea de-a doua trupă a zilei de Sâmbătă avea să fie tot una autohtonă, anume Monarchy. Această trupă tinde să devină o prezenţă din ce în ce mai activă pe scena românească. Aşa cum avea să fie în cazul tuturor trupelor româneşti prezente la festival (cu o singură excepţie!), si întâlnirea mea cu Monarchy avea să fie o premieră! Însă sper să nu rămână şi singurul meu contact vizual şi auditiv cu această minunată trupă! Dragoş Creţu (voce), Dana Maria Olteanu (voce), Iulian Rob (chitară), Marian Leuştean (chitară bas), Cornel Ştefan (claviaturi) şi Geani Matei (tobe) reuşşesc să închege un grup adept al unui heavy metal progresist. Deşi nu mă încadrez nici pe departe printre adepţii acestui gen muzical, Monarchy chiar au reuşit să mă şi surprindă, probabil şi datorită faptului că nu ar fi fost dificil aproape oricărei trupe să facă asta, după concertul anterior. Dragoş reuşeşte sa îmbine în mod plăcut pasajele agresive, dominante, cu cele lente, dar pline de efect, care stimulează auzul. În ceea ce priveşte prezenţa feminină din trupă, Dana, deşi nu are un rol central în trupă, acompaniindu-l mai mult la voce pe Dragoş, este o prezenţă dezinvoltă, atractivă nu numai din punct de vedere vizual. În faţa publicului prezent la acest festival, Monarchy au pregătit un setlist de aproximativ 45 de minute, care a cuprins piese cum ar fi „Soul Capture”, „Earthquake”, „Rise And Fall” sau „At The World’s End”.

 În jurul orei 18:15, vreme de aproximativ o oră, prima trupă străină a zilei a doua de festival, anume austriecii de la BooN, avea să încânte publicul prezent la Rock The City. Entuziasmaţi până la culme de prezenţa, în continuare, redusă a publicului, dar care, probabil, a fost una dintre cele mai mari care a luat parte vreodată la un concert de-al austriecilor, Wolfgang Pendl (voce, chitară), Thomas Penzenboeck (voce, chitară), Bruno Lihner (chitară bas) şi Manuel Kaufmann (tobe) au oferit o porţie însemnată de groove şi industrial metal. Judecând după faptul că austriecii au fost prezenţi in mulţime pe durata întregului festival şi, mai mult, au dat semne că chiar se simt bine în România, aş putea concluziona faptul că BooN a fost una dintre cele mai iubite trupe prezente la întregul festival. Cu o atitudine scenică gustată de public, cu un show electrizant şi dinamic, cei 4 austrieci au pregătit pentru concertul de la Bucureşti un setlist menit să reflecte istoria de doar 10 ani a trupei, concretizată prin 2 full-length-uri, un EP şi două demo-uri. Am remarcat, printre piesele interpretate, câteva titluri notabile: „Right Now”, „Desperation Dies”, „Time Is Patient” sau „The Almighty Love”.

În jurul orei 19:45, cea de-a doua trupă străină şi, totodată, primul headliner programat să susţină concert în ziua de Sâmbătă, anume Sabaton, a luat în primire scena şi publicul, timp de 75 de minute. Suedezii, adepţi ai stilului melodic power metal, au atras simpatia mai mult a adolescenţilor. În faţa scenei, se formase un nucleu destul de consistent de liceeni, dotaţi cu tricouri cu Sabaton, cu steaguri ale României şi cu multe versuri ştiute pe din afară. Asemenea celora de la The Prodigy sau de la Therapy?, si Sabaton prind deja gustul ţării noastre, aceştia mai concertând, în trecut, la Bucureşti şi la Băile Szejke (Harghita). Nici de această dată, suedezii nu şi-au dezamăgit fanii. Am să las laoparte impresiile personale legate strict de stilul muzical adoptat de suedezi, şi am să-mi concentrez relatarea de faţă strict pe ceea ce au prezentat Joakim Bróden (voce), Pär Sundström (chitară bas), Rikard Sundén (chitară), Oskar Montelius (chitară), Daniel Mÿhr (clape) şi Daniel Mullback (tobe) la Bucureşti. Când mă gândesc la concertul Sabaton, nu am cum să nu mă gândesc, instantaneu, la două momente neprevăzute petrecute în timpul concertului: mai întâi, imediat după interpretarea piesei de debut („Ghost Division”), solistul Joakim a cerut să i se aducă o bere, pe care a „dovedit-o” în 7 secunde! Apoi, spre finalul concertului (nu ştiu dacă nu cumva datorită surplusului de greutate ocazionat de consumarea în contratimp a respectivei berici), pantalonii army-style ai aceluiaşi Joakim au cedat tocmai în zona muşchilor inghinali! De aici, până la a rupe întreaga vestimentaţie de la brâu în jos şi a oferi o privelişte nebănuită domnişoarelor şi doamnelor aflate în primele rânduri, nu a mai fost decât un pas. De fapt, pe întreaga durată a concertului, nonconformismul s-a ţinut ca scaiul de toţi cei 6 suedezi, în ceea ce pe unii avea să-i delecteze, iar, pe alţii, aproape să-i dezguste. Format din piese aproape identice (dar ce să le ceri oare trupelor de power metal?), setlist-ul suedezilor a cuprins piese cum ar fi „Uprising”, „White Death”, „40:1”, „Cliffs Of Gallipoli”, „Into The Fire”, „Panzer Batalion”. Ştiind că, la Bucureşti, au fost doriţi mai mult ca în alte locuri pe unde au concertat, suedezii au răspuns cu un bis format din două piese: binecunoscuta „Primo Victoria” (interpretată mai mult de către public decât de Joakim) şi „Metal Machine”.

Ultimul concert programat pentru ziua de Sâmbătă avea să constituie, pentru mine cel puţin, revelaţia întregului festival. Concertul britanicilor de la Mike And The Mechanics a fost pur şi simplu incredibil. De bun, de emoţionant, de variat, de tehnic, de … incredibil! Rămaşi în faţa unui public redus, preponderent ajuns la vârsta maturităţii muzicale şi chiar trecut de aceasta (mă aşteptam oarecum să se întâmple acest lucru), Tim Howar (voce), Andrew Roachford (voce, clape), Anthony Drennan (chitară), Luke Juby (clape, backing vocals) şi Gary Wallis (tobe), excelent coordonaţi, la chitară, de către front-man-ul binecunoscutului grup Genesis, Mike Rutherford, au oferit o mostră de virtuozitate şi de eleganţă în interpretare, în vestimentaţie şi în prezenţa scenică sumară, cum rar mi-a fost dat să văd! Parcă Mike And The Mechanics ar cânta de-o viaţă în această formulă, deşi primii 4 dintre membrii enumeraţi mai sus au fost cooptaţi abia în vara anului trecut! Într-adevăr, Mike And The Mechanics este o gaşcă în care improvizaţia este prezentă la tot pasul, însă excelenta pregătire muzicală a celor 6 muzicieni lasă să se întrezărească acest lucru doar în măsura în care se vrea a se vedea de dincolo de scenă. Atipic pentru o trupă provenită de peste Canalul Mânecii, solistul Tim Howar a interacţionat activ cu publicul, a zâmbit, a comunicat în timpul pauzelor dintre piese şi a contribuit din plin, prin toate acestea, la succesul concertului. Cât despre Mike Rutherford, cele 6 corzi la care a performat cu măiestrie ar fi mai grăitoare decât orice posibil cuvânt care ar putea fi folosit pentru a-i descrie prestaţia. Atitudinea sa scenică a fost minimală, însă instrumentalul interpretat a grăit de la sine despre talentul cu care acest artist este înzestrat. Deşi mulţi s-au grăbit să conteste prezenta englezilor la un festival care poartă numele „ROCK The City”, mie mi s-a părut că alegerea acestora a fost una extrem de potrivită. Şi nu numai datorită faptului că prestaţia lor a fost surpriza întregului festival, ci însăşi datorită faptului că ceea ce interpretează britanicii este rock-ul specific anilor 80 în Regat – acela influenţat masiv de alte subgenuri, cum ar fi soul, blues sau chiar jazz. În cele 90 de minute avute la dispoziţie, Mike And The Mechanics au închegat un playlist bine ancorat în cele 7 albume de studio şi 3 compilaţii, editate din chiar anul înfiinţării grupului, anume 1985, până în prezent. Concertul a debutat cu câteva piese de pe albumul lansat în iarna acestui an („I Don’t Do Love”, „Try To Save Me”, dar şi piesa care dă titlul albumului – „The Road”), şi a continuat cu piese cum ar fi „Get Up” (cu un refren simplu, accesibil publicului), „A Beggar On The Beach Of Gold”, „Try To Save Me”, „The Living Years” sau „Another Cup Of Coffee”.

Ceea ce, personal, avea să constituie una dintre cele două surprize colosale de pe parcursul întregului festival, s-a petrecut undeva către finalul acestui concert. Simţeam că mă întorc cu 35 de ani în urmă, când, pe acordurile hit-ului Genesis, „I Can’t Dance”, alături de publicul fremătând, conştientizam că, la Bucureşti, se scrie istorie. De fapt, piesa „I Can’t Dance”, interpretată într-o manieră care a pus accent pe instrumental, a fost prima dintr-un sir de 4 hit-uri, care a constituit apogeul concertului. Au urmat, apoi, cele două hit-uri care îi identifică, de fapt, pe cei de la Mike And The Mechanics, anume „Over My Shoulder” şi „All I Need Is A Miracle”. Cea de-a 4-a piesă din acest şir a fost „Follow You, Follow Me”, o altă piesă celebră lansată de către cei de la Genesis. Odată cu marşarea către finalul concertului, la bis, în setlist şi-au găsit loc şi alte piese mai puţin cunoscute ale mecanicilor lui Mike, cum ar fi „Cuddly Toy” sau „Word Of Mouth”.

Ziua a doua de festival a însemnat, în esenţă, cea mai diversificată zi din punct de vedere stilistic. Am trecut, pe parcursul ei, de la alternative, la prog metal, la punk, la power metal, culminând cu un pop-rock optzecist. Avea să urmeze ziua cea mai aşteptată de pe parcursul întregului festival, aceea dedicată în întregime iubitorilor de metal.

Ziua a 3-a – Duminică, 03 Iulie 2011

Ziua a 3-a avea să capete statutul de principală atracţie a festivalului încă din momentul în care au fost anunţate primele nume care aveau să fie prezente pe scena Rock The City-ului. Statutul acesta a fost confirmat pe parcursul întregii zile. Nu numai prestaţia fără reproş a tuturor trupelor programate să cânte în ultima zi de festival, ci şi prezenţa masivă a publicului sau faptul că, cei care am avut ocazia să participăm la întregul festival, am simţit, în sfârşit, o atmosferă specifică de festival, per ansamblu, au făcut din această zi un moment de neuitat pentru cei prezenţi. Personal, un alt vis avea să prindă contur. Ziua de Duminică a fost indiscutabil motivul pentru care am ales să particip la acest festival.

Deşi porţile de acces în zona de festival aveau să se deschidă abia la ora 15:00, permietrul din imediata apropiere a Casei Poporului avea să devină înteţit de geci, motoare şi plete încă de la primele ore ale dimineţii. Fie că a venit pentru a-l admira pe inegalabilul David Coverdale (cel care, la vârsta de 62 de ani, cântă ca în vremurile bune!), fie că a dorit să ia parte la ceea ce se pare că a fost ultimul concert pe care heavy-metal-iştii legendari de la Judas Priest aveau să-l întreprindă pe teritoriu românesc, fie că a dorit să fie elev numai bun pentru a-i fi predată o lecţie excelentă de hardcore, marca Hatebreeed (o altă surpriză a acestui festival!), fie pur şi simplu pentru că a dorit să vadă şi să audieze nişte nume „cu greutate”, publicul român s-a comportat, în ceasul al 12-lea, aşa cum ar trebui să se comporte la orice festival de calibru. Şi asta, nu numai pe măsura apropierii apogeului festivalului, ci şi pe parcursul performării trupelor din deschidere.

Cei de la Metrock, cărora le venea deosebita onoare de a deschide ostilităţile, s-au bucurat de un public cu mult mai numeros faţă de cel care a asistat la concertele trupelor româneşti din zilele precedente de festival. Personal, aveam o mare curiozitate legată de această trupă. De fapt, mai multe. Eram curios să aud cum sună această veritabilă legendă a power metal-ului românesc! Eram curios să aud cum suna power metal-ul românesc în anul 1980 – anul înfiinţării trupei! Eram curios să văd ce atitudine adoptă. Nu în ultimul rând, aşteptam cu nesaţ să-l revăd şi să-l audiez pe George Pătrănoiu, unul dintre cei mai devotaţi şi mai desăvârşii chitarişti români, într-un context muzical care să i se potrivească mai bine! Multe curiozităţi, pentru un concert extrem de reuşit şi pentru o trupă care merită mai mult decât respect şi, să nu cer prea mult cumva!, recunoştinţă. Fiind primul contact cu Metrock-ul, este posiil ca părerea mea să fie una mai „săltăreaţă” din start, însă Metrock realmente m-au surprins. Nu sunt nici pe departe un adept al sonorităţilor power metal, drept pentru care îmi asum afirmaţia potrivit căreia Sabaton a fost „oaia neagră” a acestui festival. Însă, dacă eşti un ascultător cât de cât versat de muzică bună (nu neapărat metal), pe Metrock nu ai cum să nu îi apreciezi! Când ai în faţă un Cristi Ioniţă (la voce), un George Pătrănoiu (la chitară), un Remus Cârţeleanu (la chitară), un Antoniu Mureşan (la chitară bas) sau un Paul Neacşu (la tobe), nimic nu pare a fi întâmplător. Playlist-ul ales – cu atât mai puţin, acesta dovedindu-se un vector între cele (doar!) două materiale discografice editate de trupă, în 1982 şi în 1994. Metrock au avut la dispoziţie 45 de minute, în interiorul cărora au încântat publicul cu piese cum ar fi „Stranger” sau „Mother”.

Imediat după concertul Metrock, a venit rândul omniprezenilor de la Trooper să vină în faţa publicului. Surpriză pentru cineva? Am putea liniştiţi să nici nu mai aşteptăm confirmările trupelor româneşti pentru vreun mare concert, că se poate lejer porni de la premisa potrivit căreia logo-ul Trooper îşi va găsi loc (de cinste!) pe afiş. Trecând peste orice puerile polemici legate de acest subiect şi peste orice diferende legate de politica organizatorilor de a invita această trupă pentru a deschide o bună parte a concertelor unor trupe cunoscute, Trooper este un nume cu greutate în muzica românească, un nume care mereu atrage lume şi care este liantul unor oameni care au făcut multiple sacrificii incomensurabile pentru a duce Trooper-ul acolo unde îi este locul. Printre altele, şi pe scena Rock The City-ului 2011, unde Alin Dincă (voce), Aurelian Dincă (chitară), Laurentiu Popa (chitară), Ionut Rădulescu (chitară bas) şi Ionut Covalciuc (tobe), au fost puşi în faţa unui fapt inedit: obişnuiţi fiind cu concerte a căror durată se întindea la peste 90 de minute, au fost nevoiţi, de data aceasta, să-şi înjumătăţească timpul deferit prestării scenice. Ca atare, setlist-ul Trooper a cuprins doar 5 piese, de data aceasta: „Old School, Baby”, „Nu Trebuie Să Vrei”, „Vlad Ţepeş”, finalizând concertul, în stilul care i-a consacrat, cu piesele-emblemă ale trupei: „Tari Ca Munţii” şi „Strigăt”. Chiar şi aşa, a fost suficient pentru ca publicul să fie prins în atmosfera specifică unui concert de-al târgoviştenilor!

Ceea ce avea să urmeze, timp de 75 de minute (mult prea puţin!), după o pauză de 45 de minute de la încheierea prestaţiei târgoviştenilor, îmi este greu de descris în cuvinte. Pentru unii, un vis ce părea a fi intangibil. Pentru alţii – istoria rockului, desăvârşită sub ochii lor sau redescoperirea anilor tinereţii. Pentru noi toţi – 75 de minute de realitate visătoare. Legendarul David Coverdale (62 de ani), Doug Aldrich (chitară, backing vocals) şi Reb Beach (chitară, backing vocals), aveau să se întoarcă, după 3 ani, la Bucureşti, de data aceasta cei 3 fiind însoţiţi de Michael Devin (chitară bas, backing vocals), Brian Ruedy (clape, backing vocals) şi de către Brian Tichy (tobe), ultimii 3 membri fiind cooptaţi abia anul trecut. Multe semne de întrebare s-au ivit în rândurile publicului cu privire la acest concert: Oare mai poate duce David un concert aşa cum o făcea pe vremuri? Cum sună varianta live a pieselor care se regăsesc pe noul album WS? Cât de bine au fost aleşi şi cât de uşor s-au integrat în grup cei 3 membri cooptaţi anul trecut? Ei bine, nu am să iau la rând răspunsurile la aceste întrebări. Am să spun doar că, din punctul meu de vedere, concertul WS a fost apogeul întregului festival. Şi că David, chiar dacă fizic îşi arată vârsta, are şi emană o energie fantastică. Şi că, deşi nu obişnuiesc să fac acest lucru, pur şi simplu din respect pentru cei cărora le-aş obtura, astfel, vederea, de data aceasta am făcut o excepţie de la regulă şi m-am infiltrat tocmai în primul rând. PENTRU CĂ ŞTIAM CĂ O SĂ MERITE! Încă de la auzul primelor acorduri ale piesei „Best Years”, ştiam că nu voi fi înşelat cu absolut nimic. Nici măcar de către cei 3 membri noi, care s-au dovedit a fi tot atâtea alegeri inspirate pentru a completa trupa. Ba chiar mai mult, mă hazardez să spun că Brian Tichy este unul dintre cei mai spectaculoşi, tehnici şi bine pregătiţi (da! încorporează toate aceste 3 calităţi care, aparent, sunt întrunite rar de una şi aceeaşi persoană!) toboşari pe care mi-a fost dat să-i văd, iar, din punctul meu de vedere, a fost instrumentistul care m-a impresionat cel mai mult între cei ai tuturor celor 13 trupe prezente pe afiş.

Revenind la concert, acesta a continuat cu „Good To Be Bad”, piesa care dă titlul penultimului album lansat de WS. Şirul de vis al unei seri care m-a marcat profund a continuat cu piese cum ar fi „Gimme All Your Love” sau „Love Ain’t No Stranger”. Pe acordurile superhit-ului „Is This Love”, publicul a dat dovadă de apartenenţă cu scena, lăsându-l, practic, pe David, fără cuvinte, atât la propriu, cât şi la figurat (preponderent, piesa a fost cântată de public). A urmat un respiro, format din 3 piese incluse pe recent lansatul album „Forevermore”, piesele de pe acesta nefiind familiare majorităţii celora prezenţi: „Steal Your Heart Away”, „Forevermore” (piesa self-titled al celui de-al 11-lea album de studio marca WS) şi „Love Will Set You Free” (piesă care beneficiază de un videoclip grozav). WS s-a întors, apoi, la piesele care i-au făcut celebri odată cu interpretarea single-ului „Slide It In”, inclus pe albumul cu acelaşi titlu. Pe „Fool For Your Lovin’”, publicul s-a trezit total din starea de uşoară acalmie, impusă de cele 3 piese necunoscute, iar, la „Here I Go Again”, publicul l-a lăsat, din nou, fără cuvinte, pe cel care nu a făcut nici la Bucureşti rabat de la stilul său vestimentar inconfundabil: celebra deja cămaşă albă, descheiată la primii nasturi, purtând însemnele WS. „Still Of The Night” avea să încheie, aparent, concertul WS. Însă momentul de neuitat a fost întocmai finalul concertului. După ce a părăsit scena, odată cu ceilalţi 5 membri, David s-a reîntors pe scenă, interpretând, în manieră a capella, piesa de căpătâi a celora de la Deep Purple, lansată de celebrul band britanic pe vremea când David Coverdale era vocalistul acestui grup: „Soldier Of Fortune”. Publicul, uluit de ceea ce i se întâmpla, nici măcar nu a avut timp de reacţie. Sau nu a vrut să reacţioneze. Sau nu a ştiut cum să facă acest lucru. Sunt aspecte mai puţin importante: ceea ce a rămas este faptul că David a fost lăsat, timp de aproximativ un minut, să se întoarcă la acei ani care i-au netezit calea în muzică, iar publicul românesc a fost parte la un moment pe care, cel mai probabil, nu-l va uita niciodată. În uralele publicului, chiar şi David a părăsit scena şi, deşi publicul şi-ar mai fi dorit să aibă parte de câteva minute alături de WS, timpul alocat acestora se terminase. Urma să vină Iadul pe Pământ. Sau, mai exact, să apară Iuda.

Încă 45 de minute de pauză. Dar au fost cele mai active. Nimeni nu ştia de ce vom avea parte, pentru că scena a fost acoperită cu logo-ul acestui turneu de adio – Epitaph. În spatele ei, o armată de oameni punea la punct ultimele detalii ale concertului Judas Priest. Pe măsură ce ora 20:45 se apropia, nerăbdarea oamenilor îşi arăta limitele! După ce chiar s-a depăşit această oră, vociferările cu iz blasfemic se auzeau la tot pasul. Dar, odată cu acordurile de debut ale piesei „Rapid Fire”, nimeni nu mai îndrăznea să şuşotească, lăsând vocea lui Rob Halford, chitările lui Glenn Tipton şi cele ale recent cooptatului Richie Faulkner, chitara bas a lui Ian Hill şi tobele lui Scott Travis să se audă precum la debutul formaţiei, în anul 1969. Odată cu desprinderea logo-ului despre care vă vorbeam, am fost transpuşi din lumea Epitaph în aceea a unui concert tipic pentru Judas, cu cele două însemne de-a stânga şi de-a dreapta scenei, cu efecte pirotehnice, cu mult fum de scenă. Pe lângă toate acestea, dacă, anul trecut, cei de la AC/DC au orientat, în mod pentru unii interesant, pentru alţii provocator sau deloc întâmplător, gurile de tun către Casa Poporului, acum tehnicienii celora de la Judas Priest au conceput un interesant joc de lasere, pe faţada respectivei clădiri, pentru a ocupa timpul lăsat liber între piese sau cel în care, pe scenă, deşi se cânta, nu se petrecea altceva special. Cum marea majoritate a celora din public au venit la acest festival pentru a-si lua adio de la Judas, „Metal Gods”, „Heading Out To The Highway” sau „Judas Rising” au fost cu toate extrem de bine primite de către public. „Starbreaker” şi „Victim Of Changes” ne-au dezvăluit un Rob Halford parcă mai în vervă ca oricând. A urmat o piesă pe care am aşteptat-o cu nerăbdare şi cu o mare curiozitate, anume „Diamonds And  Rust”, piesa celebrei cântăreţe de folk Joan Baez. Curiozitatea, în ceea ce priveşte această piesă, mi-a fost stârnită de faptul că ştiam şi varianta originală a piesei şi eram chiar curios să aflu cum poate suna o piesă semnată Joan Baez în varianta Judas Priest. Vă spun: a sunat demenţial! Formidabil! Şi Joan Baez, dacă s-ar fi perindat prin mulţime, ar fi făcut reverenţe în fata interpretării lui Halford! Şi sunt convins că i-ar fi plăcut la fel de mult şi „Prophecy”, „Night Crawler” sau „Turbo Lover”. Este incredibil cum, după 42 de ani de la înfiinţare, Judas Priest continuă să fie o trupă aflată, parcă, la prima tinereţe. Iar Rob Halford – un veşnic tânăr. Pe „Beyond The Realms Of Death” sau pe „The Sentinel”, publicul nu mai avea timp nici măcar pentru a respira, întrucât show-ul Judas Priest devenise, dacă nu era deja aşa, unul care să îţi taie respiraţia! A urmat la rând un al doilea cover, după celebra trupă Fleetwood Mac: „The Green Manalishi (With The Two Prong Crown)” – un respiro numai binevenit înainte ca celebrele acorduri de chitară de la începutul piesei „Breaking The Law” să răsune adânc în Piaţa Constituţiei. A urmat „Painkiller”. Aşadar, încă 10 minute de vis, cu un public devotat, care a preferat, de data aceasta, să contempleze măiestria interpretării vocal-instrumentale! Majoritatea celora prezenţi ştiau că urmează un prim calup de bis-uri, aşa că aceştia şi-au păstrat ultimele resurse de energie pentru „Electric Eye” şi pentru „Hell Bent For Leather”, piesă pe care Rob şi-a făcut apariţia pe scenă pe un superb bolid pe două roţi. Şi tot pe el a şi dispărut, odată cu ceilalţi 4 membri ai trupei. A urmat o a doua revenire pe scenă, ultima, concretizată prin interpretarea pieselor „You’ve Got Another Thing Comin’” şi binecunoscuta „Living After Midnight”, piesă care încheie, într-un mod devenit tradiţional, concertele Judas Priest. O alegere inspirată, probabil, de faptul că majoritatea concertelor Judas Priest se încheie undeva în apropierea miezului nopţii. După 2 ore şi 30 de minute în care am fost teleportaţi, ne-am întors pe Pământ, mai mult sau mai puţin marcaţi de cele văzute şi audiate.

Felicitări D&D East Entertainment, East European Show şi Marcel Avram pentru un eveniment care, deşi a fost presărat cu unele neajunsuri majore, va rămâne, cu siguranţă, pentru mult timp de acum înainte, în mintea şi în sufletul tuturor celora prezenţi. May the Judas rise again in Romania!

Tudor BOLGAR

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: